Ovalul e un rotund imperfect, turtit şi schilodit, la fel cum omul e o
copie ştearsă a divinităţii. Cu toate astea iubesc oamenii şi mingea ovală.
Nici nu mai ştiu de când această ultimă dragoste. M-am trezit pe marginea unui
teren de rugby din întâmplare, pentru că asta ne e soarta, să fim cobaii
destinului. Dar nu a fost o dragoste la prima vedere, pătimaşă şi intens
consumatoare de energii negative. A fost o dragoste matură, care a crescut de
la o întâlnire la alta. Fără trandafiri şi şampanie. Dar cu emoţii şi tristeţi
de şcolăriţă cu obrajii roşii de speranţă, cu ochii mari, deschişi către cerul
cuprins între cele două buturi.
Am râs şi am plâns, ca în orice iubire, cu patimă şi drag de gazonul unde
ne întâlneam tot la două duminici.
Am avut şi despărţiri dureroase, dar împăcările erau cele mai frumoase,
când ovalul se contopea cu verdele ierbii din terenul de ţintă advers.
Am crescut împreună şi ne-am descoperit reciproc. Eu, din tribune,
fremătând la fiecare placaj, el din teren cochetând discret cu adulaţia mea.
Dacă stau bine şi mă gândesc e o poveste de dragoste niţel cam nereuşită.
Îi lipseşte tragedia shakespiriană de la final. Pentru că ne e bine împreună şi
atunci când ne e rău. Pentru că ştim să iertăm amândoi. Eu îi iert stângăcia
unei înfrângeri şi el frustrările mele literare, îi trec cu vederea bâlbâielile
din ofensivă pentru că vreau să îmi ierte adjectivele uneori insuficiente
pentru a descrie încleştarea unei grămezi şi forţa unui placaj... Şi uite aşa
ne ducem traiul de primăvara până toamna târziu. Iarna trăim din amintiri...
pentru că e o dragoste imperfectă a unei non-divinităţi, cu un oval.
